EXCLUSIV VIDEO | Florin Oancea, comandantul Institutului Cantacuzino: ”În 2024 am putea avea o linie de vaccin gripal experimentală”. Dezvăluiri în premieră despre viața de familie, carieră și adevărul despre ”nașul Nicolae Ciucă”

După preluarea conducerii Institutului de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară ”Cantacuzino”, odată cu începutul pandemiei de coronavirus, se știe despre cariera generalului doctor Florin Oancea doar ce scrie în CV. Despre viața sa, nu au ieșit la iveală detalii nici după numire. Comandantul Institutului Cantacuzino, dezvăluire, în interviul pe care l-a acordat în exclusivitate pentru Gândul, cine este, de unde vine, ce a reușit să realizeze în viață și cine l-a ajutat.

De ce nu s-a mai făcut niciun vaccin la Institutul Cantacuzino de mai bine de 10 ani, când va fi reluată producția, de ce nu mai producem ca pe vremea celebrului Polidin, când ”îl puneam într-o cratiță, mestecam cu lingura și spuneam că e bine”, sunt întrebările la care răspunde Florin Oancea, în interviul pentru Gândul.

Când a ajuns la comanda Institutului Cantacuzino, mulți s-au întrebat cine a stat în spatele numirii. Atunci s-a scris că “trambulina” a fost Nicolae Ciucă, ministru al Apărării la acea vreme, cel care i-ar fi și naș. Florin Oancea dezvăluie însă care este adevărul despre relația cu generalul Ciucă.

Medicul militar Florin Oancea este doctor în medicină, traumatolog, parașutist, judoka și manager, cu o soție „as în cifre” și două fiice, din care una îi calcă pe urme.

Interviul cu generalul dr. Florin Oancea demantelează tot misterul în care era învăluită viața sa și e condimentat cu detalii nebănuite. Printre picanterii se numără și povestea unei păpușici pe care a primit-o la vârsta de 14 ani. Unde se află ea și ce misiune are, este și asta o poveste care dezvăluie partea aceea de suflet de copil ascunsă bine sub haina militară.

Florin Oancea a renunțat la viața de sportiv pentru cea de medic militar, dar nu a ieșit total din lumea sportului. Când echipa de handbal feminin a CSM București a câștigat Liga Campionilor, doctorul Florin Oancea a ținut în mână marele trofeu. Aflați din interviu cum a ajuns acolo, dar și alte povești neștiute, pe care Gândul le completează cu un album de fotografii inedite din viața comandantului Institutului Cantacuzino.

”Oamenii de la Cantacuzino merg ducând în spate povara unui vaccin gripal neconform, unui dosar penal”

Sunteți la Institutul Cantacuzino din 2020, de la momentul instituirii stării de urgență.

Am luat în primire Institutul la ordinul ministrului Apărării Naționale de la momentul respectiv, domnul general Ciucă, actualmente premierul României. Ca să fac un spirit de glumă, spunea soția: ”Colegii tăi au fost detașați către un spital civil, și-au încheiat misiunea, acum sunt la locul lor. Tu te-ai pricopsit cu Institutul Cantacuzino și acolo ai rămas”.

Înainte de pandemie, eu eram medicul-șef al Statului Major al Apărării, îndeplineam cu totul și cu totul alte atribuții. Eram responsabil pe tot ce însemna sprijin medical operațional în armata României, probabil că – punând ghilimelele de rigoare – asta a fost neșansa mea, să ajung aici.

În momentele acelea, când, practic, întregul sistem sanitar a luat-o razna, Institutul Cantacuzino era într-o perioadă de tranziție, trebuia să schimbe comanda, nu avea un comandant numit în acea perioadă, era fix într-un moment de tranziție.

Ca prganizare, practic, toată lumea ar fi vrut să facă ceva, însă nu știau ce trebuie să facă, fiecare făcea treaba altuia. Era o muncă haotică, era o oarecare temere, să nu li se întâmple ceva rău.

Acești oameni merg ducând în spate povara unui vaccin gripal neconform, unui dosar penal care a urmat acelei cercetări din 2013, fiecare are teama de a nu face ceva rău. Asta am găsit la Cantacuzino, oameni speriați să nu li se întâmple ceva, să nu trebuiască să meargă să dea declarații în fața instanțelor judecătorești, oameni foarte, foarte, foarte temători.

Oamenii au înțeles că ăla a fost un eveniment nefericit, că, până la urmă, nimeni nu a fost de vină, că așa s-a întâmplat, că vaccinul gripal nu a fost conform. Acești viruși au ritmul lor de viață, există prea multă probabilitate în a studia un microorganism.

”Institutul Cantacuzino a fost abandonat și transferat la diferite instituții, nimeni nu și-a asumat”

Nu pot să uit că mi-a fost foarte greu să-i aduc la serviciu pe acești oameni. Nu aveau educația de a lucra – hai să-i spunem – într-o unitate militară, dar nici de a lucra într-o organizație, oricare ar fi ea. Sunt anumite rigurozități ale sistemului militar străine acestor oameni, ei au fost, practic, abandonați, trebuie să acceptăm lucrul ăsta.

Institutul Cantacuzino a fost abandonat și transferat la diferite instituții, nimeni nu și-a asumat. Probabil că, în ultimii ani, eu sunt primul director general numit, într-o formă sau alta.

Cred că prin 2015 – 2016 nu au avut niciun fel de conducere, institutul avea un comitet director, unde se întâlneau și luau ei o hotărâre, bună sau proastă, nici nu știau ce pot face. Până i-am obișnuit… Dom`ne, trebuie să dai cu cardul la intrare, trebuie să dai cu cardul la ieșire, avem o structură de securitate… Prin asta mi-am atras foarte multă ură din partea multor angajați, de ce trebuie să îi aduc la serviciu? Nu trebuie să ne iubim, trebuie să funcționăm împreună. Eu sunt aici pentru ei, eu sunt aici pentru acest institut.

Mulți au scos în evidență faptul că aș fi ortoped. Și ce caută la conducerea Insitutului Cantacuzino un ortoped? Înainte de altceva, oamenii uită că eu sunt medic militar. Am fost format în sistemul militar, am absolvit Institutul Medico-Militar și toată viața am lucrat în unități militare.

”N-am fost un copil cuminte. M-am disciplinat singur”

Lumea știe prea puține despre dumneavoastră, despre copilărie… erați năzbâtios.

N-am fost, într-adevăr, un copil cuminte, m-am disciplinat singur. Într-adevăr, am crescut într-o familie militară. Tata este ofițer de tancuri, actualmente este pensionar, a fost șeful secției Învățământ la Școala de ofițeri de tancuri de la Pitești. Eu sunt născut, crescut în Pitești. Am absolvit și liceul, cum era pe timpuri, liceul de fete. La liceu, erau 32 de fete și 4 băieți. Și eu printre cei patru.

Nu am fost un copil cuminte, am făcut fix prostiile copilăriei. Recunosc, n-a fost ușor. Pe la vârsta de 7 ani, am ars cu totul, mi-au rămas câteva cicatrici pe mâini, am trecut și de-asta. Am căzut și de la etajul unu, tot din prostia mea, că am vrut eu să fac fel de fel de cascadorii pe acolo.

Într-un fel, Dumnezeu – îi spuneam, la un moment dat, mamei –, dacă se uită pe pământ, mă vede doar pe mine. Mă consider un om foarte norocos.

În ceea ce privește dezvoltarea mea profesională, dezvoltarea mea familială, totul a funcționat pentru mine. De fiecare dată, am fost pe peronul gării, a venit trenul, m-am urcat în vagonul care trebuie. Recunosc, sunt, poate, unul dintre cei mai norocoși oameni de pe pământ. Am prins toate trenurile. Dar aș vrea ca și copiii mei să aibă măcar 10% din șansa mea, fiindcă totul în viață înseamnă șansă.

Viața mea, într-un fel, și disciplina mea s-au întâmplat în momentul când am intrat la facultate, asta o recunosc. Poate a venit și cu vârsta… Până în momentul acela, am fost un copil, un teribilist.

N-am fost un copil problemă. La școală, întotdeauna aveam rezultate foarte bune, dar eram un nonconformist. Niciun profesor de-al meu nu poate să spună că a avut vreo problemă cu mine la școală. Într-adevăr, făceai prostii, fiind și într-o clasă de fete, n-avem cum să nu ies în evidență. Eram patru băieți, atât, ne vedeam, nici să chiulim nu puteam.

Da (n.red. – se bătea când era mic), cum să nu. Eu am făcut judo. Cred că de la 5 ani, înainte să mă duc la școală, m-am apucat de judo, ceea ce m-a ajutat, într-un fel, în viață. În perioada comunistă, mă duceam dimineață la antrenament, după aia mă duceam la școală, că pe vremea aia se învăța în trei schimburi. Învățam schimbul de la mijloc, apoi, după-amiaza, la antrenament. 

”Când am câștigat un meci în Belgia, în locul Imnului, ne-au pus «Dragostea din tei»” 

Sunteți milităros și cu copiii?

Am doi copii. De câte ori se cânta Imnul Național, ziceam: Pune-i drept în pătuț! Fata cea mare, acum, este studentă la Birmingham, la Biomedical Science, a zis că vrea să facă cercetare medicală. Elena are 20 de ani, trece anul trei la facultate. Ziua Națională a prins-o acolo și se uita la paradă, i-a pus pe toți englezoii de acolo: ”Luați poziția de drepți, că se cântă Imnul Național!” Au sentimentul acesta patriotic, într-adevăr, toți cei din familie.

Ca o paranteză, în 2004, eram medicul lotului național de baschet feminin, erau preliminarii de calificare la Campionatul European și am găsit un lot de fete, parcă nu știau de ce au venit acolo. Eu, venind de la armată, cu România în sânge, am adus steag. Am luat un steag și le-am zis: ”De fiecare dată când ieșim la antrenament, luați steagul. Cine e de serviciu, cine cară mingile, apa, trebuie să aducă și steagul”. La început, toată lumea era reticentă, nu înțelegea ce se întâmplă. Vreau să vă spun că la sfârșitul acelei campanii, când într-adevăr ne-am și calificat la Campionatul European, după o perioadă lungă de timp, era bătaie cine iese cu steagul la începutul meciului. Și o perioadă de timp se cânta Imnul Național la începutul fiecărui meci din Liga Națională de Baschet. Eu am fost ăla cu nebunia… Aveam și o prietenie inclusiv cu actuala președintă a Federației Române de Baschet și au fost niște momente impresionante.

Când am câștigat un meci în Belgia – în ultima secundă a dat coș România și am câștigat la două puncte cu Belgia -, belgienii n-au avut Imnul României și-au pus ”Dragostea din tei”, cu formația O-Zone, au zis să pună ceva românesc. Neorientați belgienii… După ce s-a terminat meciu, au pus fix melodia aia, în loc de Imn. Dar vreau să spun că melodia aia am auzit-o vara respectivă peste tot unde ne-am dus. În Israel am jucat, în Germania, peste tot… Ziceam: ”Parcă ne urmărește!” Și aveam cu noi steagul României și ”Dragostea din tei”. O campanie… N-am cum să uit, toată lumea știa atunci că trage pentru România. Și toată lumea era bucuroasă că trage pentru România.

”Medicina înseamnă suferință”

Fata cea mică, acum este clasa a IX-a, a trecut de emoțiile Evaluării. Pot să spună copiii că ce vreau eu, aia se întâmplă. Nu (n.red. – nu dorește ca fata cea mică să devină medic). Acum, s-a dus la Liceul Sava, la Matematică-informatică.

Am avut discuțiile astea cu cea mare, poate am vrut să facă Medicina, am luat-o cu mine la spital, poate am făcut greșeala și am adus-o aici, că, după aia, ea a spus că vrea să facă cercetare medicală. Însă i-am spus foarte clar: ”Elena, dacă nu te sacrifici și nu suferi pentru medicină, să nu o faci! Medicina înseamnă suferință”. I-am spus: ”Dacă nu ești dispusă să suferi pentru ceea ce faci, să nu o faci!”

Medicina înseamnă mult mai mult decât vedem și de cât știm. Eu pot să spun că pe mine m-a ajutat, într-adevăr, Dumnezeu, m-a ajutat familia, eu am făcut doar medicină.

De ce ați ales să suferiți?

Așa a fost să fie. Am zis că fac medicină parcă dintotdeauna, nu am știut să fac altceva. Am avut o singură sincopă, un moment când am abandonat, să zic, medicina, a fost o perioadă foarte scurtă de timp. Făcând judo, imediat după Revoluție, cred că în `91, au fost primele Jocuri Olimpice pentru tineret și lotul de judo era la Alba Iulia. De la Pitești, de la liceul meu, ne-am dus acolo, cu lotul de judo, cu școală cu tot, ne pregăteau acolo. Și mi-am dat seama că nu e lumea mea. Nu m-am regăsit, eu aveam alte opțiuni, eu veneam din altă colectivitate, cu oameni care aveau alte idealuri. Și-am fugit de acolo.

Traumatologia am făcut-o în urma unei operații. Am avut o fractură, luxație de cot, am găsit un doctor, cred că era medicul echipei de handbal – la vremea respectivă, Dacia Pitești avea o echipă foarte bună la băieți -, și m-a operat la nivelul cotului, cu fiare, cu ce se-ntâmplă, dar a fost totul OK. Însă mi-a rămas undeva în suflet și am zis: ”Hai să fac ortopedie!” Au trecut anii, ortopedia am regăsit-o abia în anul IV de facultate.

Ortopedia a fost o pasiune a mea. După ce am terminat facultatea, am avut un an de stagiu și apoi ne-au repartizat la unitățile militare. Am ajuns la un batalion de Operațiuni Speciale cu brigăzi de parașutiști. M-am trezit între oameni zburători, să le spunem în felul ăsta. Un an de zile – să spunem din ianuarie până în octombrie – am zburat cu ei, am văzut ce înseamnă. Instructor de parașutism am devenit cu timpul. Era și patalogia asta traumatică, ne-am ajutat reciproc. Toată lumea sărea cu parașuta la vremea respectivă.

Primul salt n-ai cum cum să-l uiți. Din păcate, începuseră evenimentele din America, în 2001 (n.red. – atentatele teroriste din luna septembrie), și dimineața m-am dus la curs pregătit să mă fac parașutist. Deși le spuneam: ”Eu am o familie, am tot ce-mi trebuie, nevastă-mea era însărcinată, nu sar eu, lăsați-mă în pace cu prostiile voastre!” În interiorul meu, îmi doream să le arăt că pot și eu.

Mi-aduc aminte că ne-au trezit dimineața, ne-au strâns în fața sălii de sport unde erau parașutele și ne-au zis: ”Acum mergem să executăm prima parașutare-școală”. Când am auzit lucrul ăsta, am căzut, am leșinat, blană. Mi-era o frică organică, nu pot să descriu.

Am ajuns cu greu la aerodrom, ne-au echipat, au sărit primii… Au venit să povestească, după aia a fost o pauză de vreo oră și ceva, era cer deschis, au trecut avioane. În sfârșit, hai că ne vine rândul. Cu un AN-2, avionul de instrucție, făcea vreo jumătate de oră până ajungea la o mie și ceva de metri. Simțeam că mă strânge tot echipamentul, că mă strânge casca, că nu pot să respir, că nu mai am aer…

Când am ajuns în ușa avionului, nu știu ce s-a întâmplat, eu am căzut din avion, cert este că, la un moment dat, când m-am trezit, am zis: ”Am murit!”. Era o liniște cum nu mi-a fost dat să mai trăiesc nici până atunci, nici după. Începusem să văd sfinți, ziceam: ”Așa-i pe lumea cealaltă”.

”Când sunt în ușa avionului, simt că totul este al meu”

Vedeam parașuta deschisă, nu mai era zgomotul din avion, toate fricile dispăruseră, l-am auzit pe un coleg strigând: ”Doctore!”. Aia a fost cea mai ciudată senzație, în liniștea aceea să auzi pe cineva că te strigă. Acesta a fost primul salt. (…) Nu am crezut niciodată că voi reuși, a fost o barieră psihologică.

Acum zic: ”Stau în ușă, să văd cum e afară”. E senzația acea de a sta în ușa avionului și sunt singurele momente când simt într-adevăr că totul îmi aparține, că viața mea îmi aparține. Dacă în momentul ăla viața mea este dedicată familiei, meseriei, instituției, tuturor celorlalți, în momentul când sunt în ușa avionului, simt că totul este al meu. Și Dumnezeu e cu mine, totdeauna.

Am avut și un moment când nu s-a deschis parașuta, când am venit cu parașuta de siguranță, niciodată n-am avut vreo temere că mi se poate întâmpla ceva rău. Făceam recepție, parașuta venise de la fabrică, fusese reparată și trebuia să vedem cum funcționează. Aveam un aparat de siguranță care trăgea, în caz că se întâmpla ceva cu parașutistul, trăgea… L-am auzit cum a făcut poc, mă uit în sus, parașută nu. Era doar o husă portocalie. Și am tras parașuta de siguranță. Problema a fost că, trăgând parașuta de siguranță, din șocul ăla s-a deschis până la urmă și cealaltă și mă înfășurasem în ea. (…)

Cei care au avut accidente de parașutare, au avut la puține parașutări. Uneori, se întâmplă, n-ai ce să-i mai faci. Am avut un coleg – Dumnezeu să îl odihnească -, avea mii de parașutări și totuși s-a întâmplat. Până la urmă, e un risc, e un risc să mori și stând în pat.

”Dacă iau o decizie proastă, pot muri oameni”

Lumea nu înțelege viața de militar, scandaluri, pensiile militarilor.

În primul rând, oamenii nu înțeleg că viața cazonă presupune foarte multe restricții și riscuri pe care ți le asumi pentru tine, pentru ceilalți. Un ordin pe care îl dai poate avea efect negativ asupra unei unități întregi.

Eu, dacă iau o decizie proastă aici, pot muri oameni. Decizia pe care o iei, vorbim de decizii tactice, dacă pregătești oamenii, s-au întâmplat accidente poate și pe decizii proaste. (…)

Am fost în Normandia (n.red. – întrebat dacă, în acele momente, se gândea la Ziua Z, ziua în care aliații au debarcat pe continent, pe plajele din vestul Franței), am fost acolo când s-au sărbătorit 75 de ani de la debarcarea din Normandia, foarte frumos e acolo, am zis c-o să-mi iau familia odată să-i duc în iunie, când sunt festivitățile.

Am sărit acolo, există un exercițiu unde schimbăm parașutele între noi. Eu i-am dat parașuta mea unui soldat american, soldatul american mi-a dat parașuta lui. Nu sărisem niciodată (n.red. – cu respectivele parașute), el n-a sărit niciodată, înseamnă încrederea dintre parteneri.

Toată lumea venea și te saluta când vedea că ai beretă, că ești militar, un respect extraordinar. Îmi rămâne, într-adevăr, undeva că am fost acolo și am văzut ce înseamnă.

Eu nu știu cum oamenii ăia au avut curajul să debarce. Eram în cazemata germană și mă uitam – vezi toată plaja -, probabil că ăia au tras până au rămas fără muniție, altfel, nu puteai… Își calculaseră pierderea, peste 90% pentru batalionul de parașutiști. Enorm. (…) Și cu praștia te nimerea, nu-i trebuia neapărat mitralieră. Un curaj incredibil.

Festivitățile de acolo sunt impresionante. Bine, sunt foarte mulți americani care au rămas acolo, în locul ăla au căsuțe, sunt cu mașini din vremea respectivă. Festivitățile pentru sărbătorirea Zilei Z sunt extraordinare.

Respectul trebuie să ți-l câștigi. Nu trebuie impus de nimeni. Armata își are locul ei și nu cred că cineva nu respectă armata. Restul discuțiilor… Acestea sunt discuții care nu privesc armata.

Asta încerc să imprim și aici (la Institutul Cantacuzino – n.red.). Le-am spus așa: ”Domnule, armata – de fiecare dată, unde societatea civilă nu a putut și a apelat la armată – trebuie să poată. Nu mă interesează cum.

”Variola maimuței în România nu este ceva alarmant”

Institutul Cantacuzino este al armatei acum. Unde sistemul medical din România, sistemul de cercetare-dezvoltare, sistemul de sănătate publică nu poate, poate armata. Pe mine nu mă interesează cum. Într-adevăr, avem finanțarea de la Ministerul Apărării Naționale, avem tot ce ne trebuie.

Dacă acum apare un germen în România, eu trebuie să am. Fix asta este politica pe care am imprimat-o acum.

A apărut variola maimuței, testarea se face aici, primele cazuri declarate de Ministerul Sănătății. În România, nu este ceva alarmant.

Mă uitam că în statul New York au vrut să declare sau chiar au declarat stare de urgență pentru variola maimuței. Noi nu avem așa ceva, dar am dat un exemplu. Noi trebuie să fim pregătiți în orice moment. Unde Ministerul Sănătății, societatea civilă nu poate, armata trebuie să poată. Ăsta-i rolul nostru. Trebuie să ne înțelegem locul și rolul.

”Când au pus Institutul Cantacuzino pe autofinanțare, au omorât sănătatea publică”

Institutul Cantacuzino abia cum începe să își înțeleagă locul și rolul. Nu înțeleg cum au putut să gândească oamenii de la vremea respectivă, în anii 2015, 2014, să pui institutul ăsta pe autofinanțare. Atunci, sănătatea publică a fost omorâtă în institutul ăsta, că nu pot eu să cer bani pentru sănătate publică.

Practic, era ca o entitate privată. Institutul Cantacuzino funcționa pe autofinanțare. Ei nu puteau să primească probe de la Ministerul Sănătății, pentru că trebuia să le ceară bani. Aberant a fost.

Acum le-am spus: Sănătatea publică vine din subvenții bugetare. Încercăm să o punem pe picioare (n.red. – cercetarea). Strigător la cer este, v-am spus, sănătatea publică. Există programe naționale de sănătate foarte bine gândite, foarte bine implementabile, dar la care Institutul Cantacuzino nu putea să fie parte fiindcă era pe autofinanțare. Dacă-mi dai un tub de SARS-CoV, trebuie să îmi dai bani.

Asta a fost toată problema și a trebuit să încercăm să schimbăm, să lămurim decidenții politici, să le spunem: Sănătatea publică se face din subvenții bugetare. În definitiv, vin de la bugetul de stat. După aia, o compensăm. Cu Ministerul Sănătății, cu alte ministere … Bugetul este ăsta.

Despre reluarea producției de vaccin gripal: ”Nu avem încă locația unde să-l facem”

Pentru toamnă, antigripalul va fi luat, în continuare, din străinătate?

Asta-i o altă problemă cu care m-am confruntat când am venit aici. Am spus: ”Domnule, Institutul Cantacuzino l-a preluat armata, armata și-a asumat reluarea producției de vaccin gripal”. Bun, a avenit armata, hai să facem vaccin gripal. Cu cine? Cu oameni care erau aici. Și-am zis: Voi ce sunteți? Sunteți cercetători. Știți să faceți asta. Voi ce sunteți? Noi suntem preparatori ser vaccin. Bun. Dar unde facem asta nu ne-am pus problema, nu linia de fabricație, spațiul unde dezvolți linia de fabricație.

Avem clădiri din 1950. Acum, legislația s-a schimbat, trebuie, la fiecare doi-trei ani, să o verifici din punct de vedere al rezistenței, riscul seismic. Ajungi la concluzia că are risc seismic 1-2, nu mai ai voie să faci investiții. Atunci, eu cum pot să mă duc să investesc într-o clădire (n.red. – cu risc seismic)? Și acum nu avem… Răspuns final: Nu avem.

Asta a fost o provocare. Oamenii spun: ”De ce nu iese vaccinul gripal?” Nu iese vaccinul gripal pentru că nu avem locația unde să facem. Asta am explicat și ministrului, și prim-ministrului, și tuturor: Noi trebuie să investim, în momentul ăsta, în infrastructură.

Veți vedea un alt Institut Cantacuzino peste doi ani, deja avem două clădiri care vor fi cu totul și cu totul altfel, până la sfârșitul anului viitor, începutul lui 2024, iar în 2025 se va putea face orice. Vom avea infrastructura și vom putea să investim în tot ce înseamnă linii de vaccinuri.

Ne-am dus către Băneasa, a avut loc o discuție între ministrul Apărării, Vasile Dîncu, și primarul general al Capitalei, avem promisiunea domnului primar că analizează și în două săptămâni ne dă răspunsul vizavi de ceea ce vrem să facem la Băneasa. Speranțele sunt, acum, cu o săptămână în plus sau în minus…

S-au pierdut 20 de ani liniștiți, tocmai fiindcă s-au investit prost banii. Și banii ăia care au fost s-au investit prost. N-a fost un proiect de dezvoltare, ce vrem să facem? Cumpărăm aparatură. Dar unde o punem? N-avem loc.

Exista aparatură care nu a fost folosită, echipamente care erau în țiplă.

Păi s-a întâmplat ce s-a întâmplat în 2013, când au ridicat toate licențele de producție. Erau achiziții în derulare, am făcut comanda, a venit respectivul aparat, nu s-a mai justificat, fiindcă nu mai aveam voie să produc și-am rămas cu el. Au fost bani, se întâlneau într-un comitet de analiză și fiecare secție spunea: ”Eu vreau un aparat, eu vreau un aparat”. Împărțeam banii, gata… Nu s-a discutat cap-coadă.

Echipamentul ăla l-am pus în funcțiune, însă gândiți-vă că multe echipamente sunt uzate din punct de vedere moral. Noi venim cu echipamente de la începutul anilor 2000, când ne ducem către 2025, deci de 20 de ani. Practic, se schimbă și fluxul tehnologic, se schimbă tot.

”Era bun așa cum îl făceam, îl puneam într-o cratiță, mestecam cu lingura și spuneam că e bine”

Până în 2024, vaccin antigripal fabricat la Cantacuzino?

Speranța este așa: Dacă lucrurile merg cum le-am programat, undeva în 2024 să avem o linie de vaccin gripal experimentală. 

Toți pașii pe care trebuie să îi parcurgă producția – de la cercetare până la, să-i spunem, prototip, până la o fiolă – trebuie făcuți într-o zonă corespunzătoare normelor GMP (n.red. – bune practici de producție). În momentul ăsta, Cantacuzino nu are niciuna.

Asta nu înțeleg eu, de ce până în 2018 – când l-a preluat armata – oamenii nu au avut deschiderea asta, să vadă că am intrat în Uniunea Europeană, sunt alte reguli.

Era bun așa cum îl făceam, îl puneam într-o cratiță, mestecam cu lingura și spuneam că e bine. Eram o țară cu o piață închisă, noi făceam pentru noi, supraviețuiam. Cum se făcea și Polidinul. Cum se făceau toate, se făceau într-un mod empiric, dar era OK, erau bune.

În momentul când există o piață concurențială, când tu trebuie să te bați cu marii producători… Marele producător pune și pe piața din Germania, pune și pe piața din Franța, pune pe piața europeană, pune peste tot, iar el trebuie să respecte niște norme. Nu poți să vii tu din România și să spui: ”Stai că fac și eu un produs și vreau să mă bat cu tine, dar eu îl fac empiric. Și atunci, oamenii, din 2005 încoace, nu înțeleg de ce nu s-a făcut ceva. Hai să facem, să respectăm normele alea…

”Institutul Cantacuzino este unicat, probabil în Europa, posibil și în lume”

Câți oameni lucrează la Cantacuzino? 

Sunt 800 de oameni, nu sunt toți cercetători. La cercetători, ne ducem undeva către 100, maximum, prinși în proiecte de cercetare.

Institutul Cantacuzino este unicat. Probabil că este unicat în Europa, probabil și în lume, fiindcă are și unitate de sănătate publică, cercetare-dezvoltare tehnologică și producție. Este, de fapt, tot într-unul.

Acum, trebuie să le facem să funcționeze, fiindcă avem cercetare și în sănătate publică, avem și cercetare-dezvoltare. Avem oameni și acolo, și acolo. Și ăia sunt cercetători, unii sunt biologi, unii sunt asistenți de cercetare, dar depinde fiecare lucru ce-l facem în momentul respectiv.

Cum stăm cu sănătatea publică?

Ne mișcăm, se schimbă. Durează, dar se schimbă. Se schimbă fiindcă și oamenii s-au schimbat, sunt oameni cu experiență, sunt oameni cu care avem o relație, o deschidere.

Nimeni nu m-a crezut că voi reuși să îi pun la aceeași masă cu Ministerul Sănătății. Au spus că nu-i adevărat, că nu se poate, că Ministerul Sănătății nu ne-a vrut, că nu știu ce… Eu, în momentul ăsta, pot să spun că am reușit să pun la masă și să avem un protocol cu Ministerul Sănătății. Și Ministerul Sănătății știe, atunci când are o nevoie, unde să ne găsească și știe că existăm. Relațiile de acum cu Ministerul Sănătății nu au fost niciodată.

Ați fost bătăios, ambițios.

Așa am fost tot timpul, și în familie. Acasă, altcineva este șeful, să fim serioși Ca-n orice familie, doamna… Soția mea este director de investiții într-un fond de investiții. Nu este a ei (n.red. – firma), în termenii noștri, administrează banii altora, ceva de genul ăsta.

Pe mine, m-a ajutat foarte mult. Eu, ca medic, venind aici, ea m-a ajutat foarte mult să înțeleg toate mecanismele financiare, să înțeleg unde sunt problemele. Soția mea , pe mine m-a ajutat foarte mult, inclusiv cu partea de institut. Nu neapărat la calcule, la estimări, să mă ajute să înțeleg mecanismul financiar. (…)

Institutul a fost un haos. (n.red. – e bine că a existat) Cineva care să-mi deschidă câteva idei, că până la urmă le-am învățat din mers. Și aici a fost greu, până când îi înveți pe oameni. Trebuie să faci întâi un proces-verbal de recepție, apoi vine factura, apoi facem asta…

”Mulți au spus că sunt finul lui Ciucă. Nu avem nicio rudenie, din pură întâmplare am ajuns să lucrăm împreună”

Da (n.red. – era în armată atunci când s-a căsătorit). Noi am fost colegi de liceu, de 30 de ani suntem împreună. Am plecat amândoi la facultate, am rămas împreună, soția a făcut facultatea ASE, a fost prima promoție de Bănci și Burse de Valori. A ales ca specialitate Finanțe-Bănci. Este analist certificat internațional, probabil că e de 20.000 de ori mai deșteaptă ca mine, dar m-a provocat.

Dacă nu era ea, nu eram nimic. Ea a fost cea care, într-un fel, s-a ocupat de familie. Asta spuneam, medicina înseamnă foarte mult. Eu nu am avut niciodată grija familiei. Într-adevăr, ea întotdeauna a avut un nivel de salarizare mult peste ce-aș fi putut câștiga eu în România. Sintagma ”și soția lui bănoasă”, dar oamenii uită că soția mea a lucrat întotdeauna la privat, n-are nicio legătură cu statul și ea întotdeauna și-a câștigat banii prin muncă. Îmi plătesc taxele, ca orice cetățean. Trebuie să îmi fie acum rușine?

Am avut o discuție cu oameni din Institut și le-am spus așa: ”Eu am tot ce îmi trebuie acasă, eu nu vreau un capăt de ață din institutul ăsta”. Și îmi vine replica: ”Dar ce, domnul comandant, mașina aia v-ați luat-o din medicină?” Ăștia sunt oamenii, întotdeauna pe român îl privește grija altuia, nu ceea ce face el. 

Și discuții pe tema asta au tot fost. Într-un fel, institutul ăsta mie mi-a stricat viața. Eu eram bine-mersi. Mi-a ocupat-o foarte tare, nu știu dacă mi-a adus ceva bun.

Mulți au zis: ”Stai așa! Finul lui Ciucă…” Dacă eram eu finul lui Ciucă, ce bine mi-ar fi fost, poate nu trebuia să trec prin atâtea. Din păcate, nu am nicio legătură, nicio rudenie, dintr-o pură întâmplare am ajuns să lucrăm împreună.

E România pregătită, din punct de vedere al echipelor militare, dacă ar avea loc vreun conflict?

Da, suntem pregătiți. Nu neapărat în caz de conflict. Gândiți-vă ce-a făcut medicina militară în pandemie. Avem două SMIT-uri de asistență medicală, plus Rolul 2, la ”Ana Aslan”, Timișoara, Constanța, care s-au făcut într-un timp record.

Direcția Medicală s-a descurcat nu bine, senzațional. Este cea care coordonează activitatea medicală în armata României. Am fi nerecunoscători.

Aveți o păpușică pe aici…

Avem pe Chucky, este păpușica mea, ea stă aici întotdeauna, a mers cu mine peste tot, este păpușa pe care am primit-o când am împlinit vârsta de 14 ani, atunci când mi-am scos buletinul. Era petrecere, cum făceam pe vremea aia, ne întâlneam într-un apartament, dansam, beam un suc, Brifcor. Le spuneam (n.red. – colegilor) că eu vreau să fac medicină. (…)

Pe Chucky am luat-o peste tot cu mine. Am fost într-o zonă, nu neapărat de conflict, am fost la un exercițiu… De fapt, la un schimb de experiență în Turcia, la o brigadă de comandă. Acolo am văzut ce înseamnă rigurozitatea și respectul față de inamic. Turcii aveau conflictele lor, pe graniță, la vremea respectivă, și spuneau: ”Este foarte deștept (n.red. – inamicul), trebuie să fim pregătiți”.

În primii ani ai lui 2000, am cunoscut o dezvoltare, să-i spun, personală, profesională, foarte, foarte, foarte mare. În conjuctura anilor 2000, inclusiv la spitalul unde mă duceam și făceam voluntariat, nu exista niciun medic rezident. Eu eram mană cerească. Nu făceam eu mare lucru, scriam foile la doctori, mai făceam un pansament, aveam practica de vară… Învățam. (…)

Am avut un mentor, îl am și acum, doctorul Dinu Gabriel, care, practic, m-a crescut profesional. Făceam stagiul de ortopedie în facultate și dumnealui era preparator la grupă. Felul lui de-a fi m-a făcut să merg către ortopedie. (…) Anii au trecut, am mers la diverse cursuri cu el, de specializare. În perioada respectivă, veneau foarte mulți oameni care încercau să dezvolte medicina minim-invazivă, artroscopia. (…) Domnul doctor mă lua cu el peste tot. Într-un fel, de la el am învățat 90% din ceea ce știu eu acum.

”O parte din visele de sportiv le-am trăit prin fiecare jucător”

Puneți picioare la loc, ca să zicem așa? 

Da, cu asta mă ocup, cu tot ce înseamnă patologie traumatică. M-am direcționat puțin către patologia sportivă. Făceam încă judo și a fost un concurs, era pe toate unitățile militare. Când am ajuns acolo, într-adevăr, am pierdut finala, dar pentru unități luptătoare, să te bați cu doctorul…

În 2003, am fost, ca sportiv, la Jocurile Mondiale Militare în Italia. Eram și ca sportiv, și a trebuit să fiu și ca doctor. A fost începutul meu, practic, ca medic de lot. Aveau doctor, era un medic al loturilor, dar eu eram suplimentar acolo. Eram cu echipa de judo, mergeau câte doi pe categorie. Și așa am rămas eu cu patologia asta sportivă, m-am apropiat de partea de sport și acum pot să zic că peste 90% din pacienții mei sunt oameni care se mișcă, care fac sport.

O parte din visele de sportiv le-am trăit prin fiecare jucător. Am fost la Oltchim Râmnicu Vâlcea, la marea echipă de handbal, și mă gândeam și atunci: ”Cât am alergat după a câștiga Liga Campionilor!” Și lucrul ăsta s-a întâmplat în 2016 cu CSM-ul.

Uitându-mă pe fotografii, văzând grimasa de pe față, îmi dădeam seama că nici nu știam să râd, să plâng, se împlinise, totuși, un vis. Am câștigat Liga Campionilor, nu e ceva… Am fost acolo, pe teren. Mă gândeam, când s-a ajuns la loviturile de la 7 metri, s-a câștigat de la 7 metri: ”Noi am ajuns până aici, nu cred că ne lasă șansa, nu cred că ne lasă Dumnezeu!” Am dat gol în ultima secundă, în prelungiri. Ai ajuns până aici, n-ai cum… Când e să le aranjeze Dumnezeu, îți ies toate la linie.

”S-au pierdut 20 de ani pe care nu-i recuperăm”

Sper să ieșiți campioni și cu Institutul Cantacuzino.

Drumul Institutului este foarte bun. Trebuie doar să mai avem răbdare, să înțelegem că s-au pierdut 20 de ani pe care nu-i recuperăm. Îmi spuneau oamenii din institut: ”Domnule comandat, s-au făcut investiții în ultimii doi ani cât nu s-au făcut în douăzeci”.

Cu reparațiile și cu tot ce s-a întâmplat, probabil, dacă o să veniți în iarnă, până la sfârșitul anului o să vedeți cu totul și cu totul altfel. Se schimbă totul. Într-un an s-a făcut acea clădire.

A fost pandemie de coronavirus, a fost rujeolă, a fost gripă… Important este ca lumea să înțeleagă că aici, în Institutul Cantacuzino, se face o treabă extraordinară. Laboratoarele, oamenii, cercetătorii. Avem o echipă de cercetători tineri senzaționali.

A fost o provocare, am citit foarte mult să înțeleg ce înseamnă PCR, ce înseamnă genom, secvențiere, toți termenii ăștia. Mă duc în laborator? Nu mă duc așa, ca prostul. Fiecare doctor în domeniul lui, însă trebuie să ne mai rodăm în a fi pe piață, în a colabora cu celelalte ministere.

”Am încredere teribilă în echipă, am găsit oameni extraordinari”

Lumea ne-a privit așa: ”I-a luat armata, s-au depărtat”. Am o încredere teribilă în echipa de aici, eu am găsit niște oameni extraordinari, nu credeam. Mi-a fost teamă când am venit aici, am venit în necunoscut. Ministrul mi-a spus: ”Tu te duci!” / ”Domnule ministru, nu mă duc acolo!” / ”E ordin!”

Era o situație disperată, astfel încât ministrul să spună: ”Te duci tu!” Păi, stai, că eu am altă menire… Deja începuse pandemia, trebuia să organizăm tot ce însemna asistență medicală prin unități…

Într-o noapte, ne cheamă: ”Vedeți că la granița de vest trebuie să facem triaj epidemiologic, aia, aia, aia… Toată viața, eu m-am ocupat de organizarea sprijinului medical operațional – tot ce însemna plecări în teatru, plecări, întoarceri, vizite medicale, aprovizionări cu medicamente. Și, la un moment dat, vorbeam: Domn`ne, dacă ar fi să plec vreodată de la Statul Major al Apărării, m-aș vedea într-un comandament de logistică medicală. Na, că mi s-a întâmplat. Cam asta înseamnă aici.

Aveți multe distincții, Virtutea Militară în grad de cavaler și Ordinul Meritul Sanitar în grad de cavaler.

Asta nu trebuie să spun eu (n.red. – ce a făcut pentru a obține, mai ales, Virtutea Militară), oamenii trebuie să aprecieze. (…) Practic, sunt doi oameni care au crezut foarte mult în mine: generalul Scarlat și, apoi, generalul Ciucă, el m-a luat de la Statul Major al Forțelor Terestre și a zis: ”Vii la Statul Major al Apărării!”

”În câțiva oameni și o noapte s-a făcut strategia de vaccinare”

Au fost oameni care au crezut în mine și au zis: ”Tu poți să faci lucrul ăsta!” Și le-am zis așa: ”Nu puteți să dați un ordin pe care să nu-l îndeplinesc eu”.

A venit pandemia, la vremea respectivă, toți erau în corzi, n-aveam unde să testăm, cum să testăm. Ne-am descurcat.

Marea provocare a fost cu vaccinurile, când au venit în România. Eu m-am băgat singur, nimeni nu mă crede… M-am trezit vorbind și am zis: ”Domnule ministru, vedeți că eu, la Cantacuzino, am niște congelatoare”. Și i-am prezentat proiectul, putem să facem asta, i l-am prezentat apoi domnului președinte, domnului Klaus Iohannis, și au zis: ”Bun, Cantacuzino se ocupă!”

Tot ce a însemnat strategia de vaccinare s-a făcut, împreună, de câțiva oameni: că a fost șeful Direcției Medicale, că am avut pe domnul doctor Vali Gheorghiță, mai aveam un maior foarte bun, pe logistică medicală, fostul meu locțiitor, el preda logistică.

În câțiva oameni și o noapte s-a făcut strategia de vaccinare. Inclusiv să punem la punct păstrarea vaccinurilor.

Au fost greșeli… Am văzut un studiu. Unde populația a avut încredere în autorități, am avut cea mai mare rată de vaccinare. Unde populația nu a avut încredere în autorități, rata de vaccinare a fost mică. Au fost fel de fel de informații contradictorii, că vine armata, că ne vaccinează cu forța…

Acest institut nu este al armatei – ne-a trebuit ceva timp și am înțeles. Le-am spus, inclusiv într-o discuție când a venit domnul Dîncu (ministrul Apărării – n.red.) aici: ”Domnule ministru, trebuie să înțelegeți că acest institut administrativ este al armatei, însă el trebuie să fie un institut deschis către toată lumea. Am învățat să lucrăm cu toată lumea, inclusiv cu Ministerul Cercetării, cu entități din afara României, să nu fim închiși.

Acum, încercăm să reluăm discuțiile cu Institutul Pasteur, să încercăm iarăși să readucem institutul în rețelele de institute Pasteur și în rețelele de cercetare-dezvoltare din celelalte țări. Asta este provocarea. Nu se poate peste noapte, trebuie să creștem oamenii, să avem tineri deschiși către cercetarea modernă, să avem proiecte sustenabile, să fim parteneri în proiecte europene.

Ce vă mai doriți de la viață? 

Familial, poate am fost un carierist, dar vreau ca fiecare din copiii mei să-și împlinească visul, drumul lor, drumul lor să fie un drum frumos, indiferent cât e de greu. Le-am și spus că nimic nu e ușor, nimic nu-ți pică de sus.

Profesional, probabil că o să vreau, la un moment dat, liniște. Mai am aici treabă, vreau, la un moment dat, să văd cercetarea – eu mă gândesc din punct de vedere administrativ, nu pot eu să cercetez -, oamenii din institut să poată să lucreze la un nivel așa cum am văzut afară.

Am avut neșansa să văd multe spitale din afară. La New York, unde este cel mai mare spital de traumatologie sportivă, lângă un spital cam cum e Floreasca, era un zgârie-nori doar pentru cercetare. Niște condiții senzaționale. Și-am zis: Așa vreau și eu!

Se poate, trebuie doar răbdare. Acum, într-un final, știm ce avem de făcut. Știm unde trebuie să investească armata.

Am băgat zeci de milioane de euro în infrastructură. Infrastructura trebuie rezolvată. În momentul când avem infrastructura, restul le găsești pe piață, tot ce înseamnă linii. Aducem oamenii pe care acum îi perfecționăm. Avem linia veche de vaccin gripal, avem dosarul, știm ce avem de făcut.

În momentul în care noi avem toate condițiile, este doar o chestie de… să apeși pe buton și totul funcționează.

Când voi termina cu armata, m-aș duce să fiu director medical într-un sistem privat. Mă consider pregătit. Dacă supraviețuiești la Cantacuzino, supraviețuiești oriunde. Dar acolo m-aș vedea. Sau să mă duc să-mi văd de pacienții mei liniștiți, să-mi iau toată bătaia asta de cap.